Definiția stării de excepție

Există momente de tensiune sau conflict care necesită adoptarea unor măsuri drastice pentru a le rezolva, chiar sărind peste lege să-l facă. Pentru aceasta, guvernele au o serie de instrumente juridice - un mare paradox - care le permit să se adapteze la circumstanțe extreme. Una dintre ele este starea de excepție.

Starea de excepție în materie de drept politic constă în suprimarea anumitor libertăți și garanții ale cetățenilor de a controla o situație de risc extrem.

Deși, în teorie, ar trebui să fie folosit doar într-un caz extrem pentru a-l proteja pe al său populației unora amenințare (de tip natural, atac, ciumă), în practică a fost folosit ca o scuză pentru a oprima aceeași populație sub un regim dictatorial.

În timpul stării de urgență, libertatea de mișcare, de întrunire și de exprimare a cetățeni, printre altele, și chiar interzic drepturile care contravin drepturilor dobândite politic.

De exemplu, pentru a controla o epidemie, un guvern poate dicta o stare de urgență și poate suprima complet libertatea de mișcare. mișcări timp de zile pentru a preveni infecțiile în masă, precum și libertatea de exprimare pentru a evita zvonuri false și otrăviri din

morală al populației.

Încă o dată: starea de excepție este o sabie cu două tăișuri care poate fi folosită pentru a depăși o soluție adversă sau pentru a ridica o dictatură. În general, primul lucru pe care îl face un dictator atunci când răstoarnă guvernul anterior este să decrete un stat de excepție pentru a împiedica dușmanii săi politici să preia puterea.

Din acest motiv, în multe ocazii, starea de excepție și maneca largă pe care aceasta le permite autorităților să suprime drepturile de bază, sunt folosite pentru a desemna un grup drept inamic.

În cazul dictaturilor, aceste grupuri sunt democrați și oponenți politici și sociali sau minorități cărora li se reproșează o anumită situație sau anumite acțiuni.

Cel mai vechi precedent al stării de excepție pe care îl putem găsi este dictatura romană.

Pentru a înțelege acest lucru instituţie, numele său ar trebui să fie dezbrăcat de conotația peiorativă pe care o are astăzi.

Dictatura romană a fost sancționată prin lege și a constat în faptul că, în situații critice, toată puterea a fost acordată unui singur magistrat (dictatorul) pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei șase luni), timp în care mandatul său a fost nelimitat el putea face și, teoretic, nu putea fi tras la răspundere legală pentru nicio decizie luată sau acțiune întreprinse.

Printre dictatorii pe care Roma i-a avut înainte ca Sulla să pervertească instituția, se remarcă Cincinnatus, care a fost atât de de două ori, și ambii au demisionat pentru a fi la putere mai mult de strict necesar odată rezolvată problema (doar câteva zile), devenind pentru compatrioții săi un exemplu de tot felul de virtuți, precum onorabilitatea, frugalitate și onestitate.

Îl avem și pe Quinto Fabio Máximo, care a servit drept dictatură în timpul celui de-al doilea război punic, când forțele lui Annibal au amenințat Orașul Etern. Desigur, o situație care în prezent justifică pe deplin starea de urgență.

Articulația juridică a ceea ce știm în prezent ca stare de excepție ne-a fost lăsată moștenită de Republica Weimar.

Această entitate politică, care a înlocuit Imperiul German și a durat în perioada interbelică până la apariția regimului nazist, a articulat un mecanism legal pentru limitează libertățile și că armata și forțele ordinii ar putea prelua puterea, stimulată de o majoritate socială conservatoare și care avea teroare la o revoluţie ca cea care se întâmplase în Rusia în 1917.

În germană se numea Ausnahmezustand.

Fotografii Fotolia: Fiore26 / M-SUR

Probleme în stare de excepție