Revoluția română din 1989

Pentru cei dintre noi care au deja o anumită vârstă și am văzut pe deplin conștientizarea despre ceea ce se întâmpla, căderea Zidului Berlinului, fără îndoială una dintre imaginile iconice ale tot ceea ce S-a întâmplat de-a lungul acelor luni și a fost un proces care nu a afectat doar Germania, ci a fost execuția sumară a lui Nicolae. Ceauşescu.

Revoluția română din 1989 a fost procesul revoluționar prin care poporul a desființat regimul. Comunist înființat după al Doilea Război Mondial și personificat de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

Preluarea puterii și-a avut clarobscurul, așa cum vom vedea mai jos, deci, ca în toate revoluţieNe întrebăm în ce măsură oamenii au preluat cu adevărat puterea.

Plictiseala generală a populatie Antiregimul românesc a venit în principal din doi vectori: pe de o parte, criza economică care a cuprins toate țările comuniste Europei de Est și, pe de altă parte, lipsa libertăților civili.

Ceauşescu îi călit pe a lui politică interior de-a lungul timpului, întărind represiunea din interior ca a lui

familie a trăit într-un lux din ce în ce mai obscen. Dacă majoritatea românilor trăiau în sărăcie, el și oamenii lui își iroseau mâinile.

Un alt plus care a deranjat cetățenie Română a fost impunerea unor măsuri economice draconice, menite să lichideze datoria externă a ţară în câţiva ani, dar care a împiedicat creşterea şi a subminat nivelul de trai al cetăţenilor a picior.

"Conductor”, Cum se spunea (în română înseamnă „șofer”), ajunsese să devasteze practic întregul București istoric pentru a transforma orașul într-un monstru pe măsură, după dorința lui.

Aura de cult a personalitate pe care Ceaușescu a promovat-o a făcut-o să se deconecteze de realitate, creând una nouă, care a împiedicat-o să vadă unde vor merge evenimentele și, prin urmare, să-și împiedice propria cădere.

Ca urmare a plictiselii generale, și cu știri care au ajuns la ofițeri pe canale „alternative”, la Timișoara a început revolta care avea să pună capăt regimului la 16 decembrie 1989.

Orașul, situat în vestul țării în apropierea granițelor cu Ungaria și fosta Iugoslavie, a văzut în evacuarea unui pastor luteran, un escaladarea evenimentelor care au dus de la protestul inițial - care și-a pierdut importanța - la un protest antiguvernamental și anti-regim comunist.

Evenimentele au escaladat rapid, iar ceea ce a fost un protest pașnic a dus la o luptă de stradă a activiștilor împotriva forțelor de poliție locale și a Securitate, poliția secretă politică română.

A doua zi, pe măsură ce tulburările continuau, regimul a decis ca armata să se ocupe de problemă. Mare greșeală.

Armata nu este un „instrument” care să fie folosit în moduri subtile, iar la amurgul zilei de 17, Timișoara arăta ca lucrul logic de făcut după o intervenție militară: un câmp de luptă.

Au fost folosite vehicule blindate, s-au tras focuri de armă, au fost morți, dar mai ales, civilii se încurajaseră și se înfruntaseră cu militarii. Trebuie să fii foarte disperat și pregătit să înfrunți orice, aproape cu mâinile goale, pe cei care au puști. Și cetățenii români au fost.

După încă două zile de luptă, pe 19 muncitorii au mărșăluit prin oraș, alăturându-se circulaţie antiguvernamental, care a transformat protestul într-o rebeliune neatenuată.

Peste o sută de mii de muncitori s-au înfruntat în fața armatei și a forțelor de securitate, cifră pe care forțele regimului nu au putut face față fără a provoca o mare baie de sânge.

Același regim, condus de soția lui Nicolae Ceaucescu, Elena (soțul ei era într-un turneu diplomatic în Iran) a trimis muncitori din alte zone ale țării, înarmate cu bâte, pentru a înfrunta muncitorii revoltați fără a fi nevoie să recurgă la armată, împușcătură care a ieșit din fundul.

Convinși că se vor confrunta în țară cu elemente violente ale minorității maghiare, care împreună cu cei necontrolați puneau în pericol integritatea teritorială, Muncitorii proaspăt veniți au văzut că ceea ce li s-a spus este o minciună și că, înaintea lor, aveau pe alții ca ei cu același dezgust față de regim și față de al lor. creanțe.

Așa fiind, muncitorii sosiți s-au alăturat revoltei, crescând numărul celor care strigau pentru sfârșitul dictaturii Ceaușescu în țară, și chemarea soldaților să fie a te alatura.

Văzând cursul pe care îl urmau evenimentele, Nicolae Ceaușescu și-a întors în grabă turul în Iran pentru a lua măsurile necesare pentru a pune capăt revoltei.

Printre acestea, cel conductor a vrut să țină un discurs public de pe balconul mare al sediului Partidului Comunist din România pe 21 decembrie. Imaginea care a fost găsită, transmisă și repetată până la nebunie la televizor, a fost cea a unui public protestatar care nu l-a lăsat să vorbească, l-a mustrat și a lansat un slogan în favoarea revoltaților din Timisoara.

Revoluția nu se răspândise doar la București, dar toată țara văzuse că dictatorul poate fi tratat și aparatul său represiv: în încercarea sa de discurs, uluit, Ceauşescu a fost nevoit să-l lase la jumătatea drumului şi au fost nevoiţi să-l facă să intre în construirea de teama unor tentative de agresiune fizica prin aruncarea de obiecte, lucru extrem de dificil, dar nu imposibil.

Toată România, și lumea, au văzut semnul fără echivoc al sfârșitului regimului, iar cetățenii au știut să prindă mesajul și și-au pierdut orice frică; în aceeași dimineață a început cucerirea Bucureștiului.

A fost la Timișoara, apoi s-a răspândit la București, unde a apărut simbolul acelei revoluții: steagul României. cu o tăietură în formă de cerc în mijloc, eliminând astfel scutul comunist acolo unde era anterior stat.

În capitală au avut loc ciocniri între revoluționari și armata susținută de diferite unități ale Securitatea și poliția, o adevărată bătălie de stradă pe care trupele păreau să o fi controlat în dimineața zilei de 22 Decembrie.

Încă o dată, masele de muncitori, venite de la periferia Bucureștiului, au decis situația.

Neputând stăpâni potopul de protestatari, forțele armate au început să se prăbușească, iar mulți militari (care au fost afectați de regim) displăcuți la fel de mult ca cei pe care trebuia să-i suprime) au început să se alăture revoltei și să se organizeze pentru a proteja mulțime.

Revolta a urmat modelele clare ale altor revolte populare, cum ar fi Revolutia Franceza sau rusul, în care, la un moment dat, militarii văd situația atât de clară încât decid să treacă de partea celor pe care îi văd învingători, întrucât trupa este și ea parte. dintre cele mai neprotejate clase (lăsând deoparte ofițerii), și văd că nu vor exista represalii împotriva lor sau a familiilor lor, deoarece regimul pe care l-au protejat până acum va toamna.

După o altă încercare de discurs public care nici nu a putut începe, Ceaucescu și soția sa au fugit, văzând situația pierdută.

Fuga dictatorului și a soției sale a fost facilitată de Víctor Stănculescu, pe care Ceaucescu îl numit ministru al apărării. Politicienii apropiați dictatorului au început să se gândească să-l sacrifice pentru a rămâne în viață.

După zbor, mulțimea a luat sediul Partidului Comunist și a mărșăluit liber prin oraș, sărbătorind victoria împreună cu soldații, care acum erau de partea lor. Totuși, și cu trupe încă loiale vechiului regim, aceasta a degenerat curând în bătălii urbane care aveau să arunce, în următoarele ore și zile, un bilanț al unor morți.

Frontul Salvării Naționale (FSN), o organizație născută din membri marcanți ai Partidului Comunist care, fără să se înșele, au încercat să-și salveze pielea, a preluat puterea în România.

În timp ce toate acestea se întâmplau, Ceauşescu ajunsese cu elicopterul la Târgovişte, oraş situat în centrul tarii, de unde nu au putut continua pentru ca spatiul aerian al tarii fusese inchis. Acolo, la Tirgoviste, au fost retinuti de politie si dusi la o cazarma militara.

La 25 decembrie 1989, de Crăciun, au fost judecați Nicolae Ceaucescu și soția sa Elena, condamnați la moartea, şi sentinţa executată, într-un fel de „proces expres” care a lăsat mai multe întrebări deschise decât răspuns.

Principalul: de ce această viteză? Am spus mai devreme că este necesar să se măsoare în ce măsură revoluția a fost cu adevărat populară, iar în cel mai probabil răspuns la această întrebare putem găsi cauza îndoielii.

Într-un proces convențional, cu ei tempo-urile mult mai încet, Ceauşescu, atât el cât şi ea, ar fi putut arunca acuzaţii asupra Lideri FSN care fuseseră membri ai vechiului regim, ceea ce evident nu interesa aceste.

Așa că lichidarea rapidă a lui Ceaușescu nu echivala doar cu salvarea pielii, ci și cu posibilitatea de a avea un rol în viitorul politic al țării și, probabil, asta s-a întâmplat.

Imaginile cadavrelor soţilor Ceaucescu au făcut înconjurul lumii.

Tranziția de la guvernele comuniste fusese pașnică în toată Europa de Est ( dezintegrarea violentă a Iugoslaviei), România fiind singura ţară în care acest proces a provocat practic a război civil.

Teme în Revoluția Română din 1989