10 Exemple de Eglog

Eglogă

The eglogă este un fel de poezie lirică, adică este o compoziție în care se transmit sentimente, reflecții sau stări. Poate fi o dialog între două sau mai multe caractere sau a monologși este similar cu o piesă scurtă într-un act.

Eglogul se caracterizează prin tema sa centrală, deoarece în acest tip de poezie se exprimă întotdeauna sentimentele iubitoare. În plus, atunci când aceste compoziții erau interpretate, ele erau de obicei acompaniate de muzică.

Prima eclogă a fost scrisă de Teocrit, un poet grec, în secolul al IV-lea î.Hr. C. Mai târziu unii poeți romani au folosit acest subgen și, secole mai târziu, în Renaștere au fost realizate aceste tipuri de compoziții, în special în literatura spaniolă.

Caracteristicile eglogului

Exemple de eclogă

1. Fragment din „Idilio IV. Păstorii ”de Teocrit (310 î.Hr C - 260 a. C.)

Bato.
Corydon, spune-mi, ale cui sunt vacile?
Sunt din Filondas?
Corydon.
Nu, de la Egon, asta acum
Pentru pășune mi le-a dat.
Bato.
Și unde ascunzi mulsul
Toată lumea după-amiaza?

Corydon.
Viței
Bătrânul le îmbracă și mă ține bine.
Bato.
Și păstorul absent de făcut a plecat?
Corydon.
N-ai auzit? A luat-o cu el
Milton spre Alpheus. (…)

1. „Idila IV” a lui Bion din Smirna (a trăit la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. C)

Muzele iubirii crude nu se tem,
Mai degrabă ei îl iubesc în spirit și urmele lui
Ele continuă și, dacă sunt urmate de oricare
Dintr-un suflet fără inimă, se îndepărtează de el,
Și nu vor să-l învețe; mai mult dacă dulce
Cântați dragostea, mișcați pieptul moale,
Apoi vin toți în fugă;
Sunt martor că acest lucru este adevărat:
Ei bine, dacă le cânt zeilor sau oamenilor,
Mi se blochează limba, nici ce înainte,
Deja cântă; și dacă voi cânta despre dragoste mai târziu,
Sau de la Lycida, apoi de la gură,
Primesc o lectură și un cântec blând.

1. „Idila VI” de Mosco de Siracusa (a trăit în secolul al II-lea î.Hr. C)

Îl iubea pe vecinul Eco Pan;
Și ecou la un satir care sări, dorea,
Iar Satirul pentru Lida a înnebunit;
Cât de mult am răsunat lui Pan, satirul a îmbrățișat
Lui Echo, iar Lydia lui Satyrus aprins;
Iubește așa pentru nenorocitul pierdut,
Iar pe unul dintre ei l-a disprețuit pe celălalt,
Atât de multe au fost de la iubitul ei disprețuit,
De nerecunoștință ură, doar pedeapsă,
Dulce răzbunare pentru iubitul trist,
Eu al gloatei îndrăgostite, prietene,
Ce iubitori trebuie să existe dacă există frumusețe,
Vă dau această copie și în sfârșit vă spun:
Dragoste, iubiți, cu egală tandrețe.

1. Fragment din „Bucolica I” de Virgilio (70 a. C. - 19 a. C.)

Melibeo.
Títiro, tu, întins sub acoperirea unui fag cu frunze,
repeți melodii sălbatice pe trestia ta subțire;
ieșim din limitele pământului natal și ale zonei rurale îndrăgite;
și ne-am exilat din pământul nostru; tu, Títiro, la umbră, fără griji,
îl înveţi pe frumosul Amarilis să facă muntele să rezoneze.
Titirus.
O, Melibeo, un zeu a creat aceste activități de agrement pentru noi,
pentru că el va fi mereu un zeu pentru mine;
un miel fraged de la stânele noastre va sînge mereu pe altarul lui.
După cum puteți vedea, el a lăsat vacile mele să pască calm
iar eu joc orice vreau pe o trestie rustica. (…)

1. Fragment din „II” de Calpurnius Siculus (a trăit în secolul I)

Către Crócale, fecioară castă, doi tineri; ei au iubit
mult timp, plecat unul, ce proprietar de vite lânoase
era, iar Astaco celălalt, pe care o avea o livadă, ambele frumoase
și chiar în cânt. Într-o zi de vară când a ars
pământul s-a găsit la poalele unor ulmi și în apropiere
de la o fântână de gheață și până la cântarea dulce pe care o pregăteau
și la concursul cu premii; acela, dacă a pierdut, s-a oferit
șapte lânuri și celălalt fructele grădinii;
A fost un concurs grozav și Tirsis a acționat ca judecător.
Tot felul de vite și fiare și tot ce a participat
fiinţă care despica aerul cu aripi rătăcitoare şi alea
acela indolent la poalele stejarului întunecat pasc
turma lui; Au participat părintele Fauno și bicornii
satiri; erau driadele picioarelor nu ude
Și Naiadele cu picioarele ude și râurile năvalnice
și-au oprit cursurile; euro frondele tremurătoare
respectat şi o tăcere adâncă domnea în munţi.
Totul s-a oprit; până și taurii au călcat în picioare pajiști
disprețuit și până și harnică albină a îndrăznit
sa lase florile de nectar, ca erau drepte.
Iar Tirsis stătea deja la umbra unui copac
veche zicală: „Cu plăcere, băieți, premiile
ei servesc dacă eu sunt judecător; recompensa suficient
Este cel care triumfă, cel învins reproșul.
Și, pentru că se poate comanda melodiile
alternate, de trei ori arată degetele ».
Și imediat au jucat degetele și a fost primul Idas. (…)

1. Fragment din „Égloga primera” de Garcilaso de la Vega (1491-1536)

(...) Salicio
Sau mai greu decât marmura la plângerile mele,
și focul aprins în care ard
mai rece decât zăpada, Galatea!
Eu mor și chiar de viață mă tem;
Mi-e frică cu rațiune, pentru că mă părăsești;
că nu există, fără tine, să trăiești pentru orice.
Păcat că trebuie să mă văd
niciunul într-o asemenea stare,
de voi neputincios;
Și de la mine însumi fug acum.
disprețuiești un suflet să fie o doamnă,
unde ai locuit mereu, neputând
lasă o oră?
Ieși fără duel, lacrimi, alergare. (…)

1. Fragment din „Egloga lui Plácida și Vitoriano” de Juan del Encina (1468-1529)

(...) Placida.
Inimă rănită,
Manzilla am de la tine.
Sau mare rău, presiune crudă!
Nu am avut compasiune
Vitoriano de la mine
Dacă merge.
Trist, ce va fi cu mine?
O, din cauza răului meu l-am văzut!
Nu am crezut că este rău,
Nici măcar nu-l am, dacă vreau
nu fi atât de evaziv și așa.
Aceasta este rana mea de moarte
s-ar vindeca dacă l-aș vedea.
Vezi sau ce?
Ei bine, nu a avut încredere în mine
ar fi mai bine să plece.
Ce dispare? Sunt nebun,
Eu spun o asemenea erezie!
Păcat că atinge atât de mult
Cum a iesit din gura mea?
O, ce fantezie nebună!
Ieși afară, afară!
Dumnezeu nu vrea niciodată așa ceva,
că în viața lui este a mea.
Viața mea, trupul și sufletul meu
în puterea lui sunt transportați,
totul mă are în palmă;
în calmul meu rău niciodată
iar forțele îmi sunt scurtate;
si se prelungesc
dureri care îmi iau atât de mult
acel conort cu moartea. (…)

1. Fragment din „Égloga a Amarilis” de Lope de Vega (1562-1635)

(…) Când mi-am văzut luminile pitic,
când am văzut soarele meu întunecându-se
doliul meu verde smarald
și stelele mele pure se ascund,
nefericirea mea nu poate fi gândită,
nici durerea mea gravă nu devine mai scumpă,
nici aici fără lacrimi nu se poate spune
cum mi-a mers soarele când mi-am luat rămas bun.

Ochii celor doi au simțit atât de mult,
Nu stiu care au fost raniti
cei care au orbit-o sau m-au văzut,
nici măcar iubirea însăși nu știe ce au orbit,
deși numai lumina lor s-au întunecat,
care au rămas în celelalte frumoase,
arătând de parcă mint,
pentru că au ucis cu dragoste ceea ce nu au văzut. (…)

1. Fragment „Bátilo: eglog în lauda vieții la țară” de Juan Meléndez Valdés (1754-1817)

Batilo.
Oaia umblată, blândă,
Yerba aljofarada,
Fie ca noua zi cu lumina ei aurie,
În timp ce în plângeri blânde,
Ei îi cântă zorii,
Dulci păsărele către Aurora:
Capra, cățărătorul,
Deja slăbit, urcă,
Prin montura mărginită de copaci:
Tu din această poiană
Hrănește iarba și iarba mică,
Pace, oaia mea,
Ei bine, zilele fericite revin din aprilie. (…)

1. Fragment din „Égloga III” de Vicent Andrés Estellés (1924-1993)

Nemorous. (…)
Mi-e frică în după-amiaza asta - la birou
din acele după-amiezi ale noastre, din acele zile.
Belisa, lumea merge spre dezastru.
Voi începe să formez de la telefon
orice număr: "Vino, Belisa!"
Plâng, Belisa, între Credit și Datorie.
Plâng în pod că știi.
Belisa, lumea merge spre dezastru!

Mai multe exemple în: