Definiția faptului social în Durkheim

Faptul social este un concept fundamental în domeniul sociologie iar al antropologie Social. A fost dezvoltat de sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917) de-a lungul lucrării sale.

Caracteristicile faptului social

Exterioritatea faptului social se referă la dimensiunea sa obiectivă, în virtutea căreia se constituie realități cu o entitate care nu este derivată din conformația biologică sau psihică a indivizilor care o pun În curs de desfășurare. Bazele faptului social depăşesc individul —ca unitate biologică şi psihologică—, ele nu depind de a conștientizarea sau ale unei voinţe individuale şi, în acest sens, sunt „în afara” acesteia. Din același motiv, faptele sociale nu sunt rezultatul unei anumite acțiuni, ci mai degrabă conform modurilor colective de acțiune și comportament.

gândcare se moştenesc din generaţie în generaţie. În măsura în care este extern individului, faptul social este preexistent subiecților individuali și, apoi, operează ca factor de condiționare a conduitei acestora în cadrul societății. În consecință, faptul social nu este derivat din indivizi, ci îi precede și este interiorizat de cei mai mulți dintre ei.

Ceea ce caracterizează ca Social faptul nu este regularitatea lui statistici, adică datele faptice prin care există o sumă de voințe individuale care coincid în ea, ci mai degrabă se caracterizează prin răspuns la modele colective. Generalitatea este dată de însăși definiția faptului social, în măsura în care constă într-un mod de a face lucrurile independent de manifestările sale particulare, care — pe de altă parte — pot varia între ele, deși păstrează o regularitate între ei.

În cele din urmă, faptele sociale sunt caracterizate ca coercitiv, întrucât ele constau în reprezentări, moduri de a simți și de a acționa care se impun indivizilor și nu derivă din înclinațiile lor particulare, ci invers. În acest sens, socialul operează ca o constrângere de natură individuală, în măsura în care determină practicarea indivizilor în cadrul grupului. În fața unei astfel de constrângeri, subiecții pot oferi un grad mai mare sau mai mic de rezistență.

Critica perspectivei durkheimiene

Perspectiva durkheimiană a faptului social sub criteriile independenței, externalității și obligației — așa cum a fost prezentată în lucrarea sa Regulile metodei sociologice (1895)—, a fost criticată deoarece ar presupune o reducere a actorilor sociali în fața unei realități sociale care îi determină complet. Față de aceasta, este de remarcat caracterul metodologic al lucrării, pe baza căruia autorul prezintă trăsăturile care fac posibilă identificarea faptului social în cadrul unui proces de cercetare, mai degrabă decât să ofere o definiție completă a acesteia, în sens ontologic — și anume, în ce constă esențial sau existențial, sau care sunt cauzele sale profunde—.

În opera sa Formele elementare ale vieții religioase (1912), Durkheim investighează mecanismele care stau la baza integrare a societăților moderne, luând întrebarea ce sacru nu numai ca element esenţial al faptului religios, ci şi ca a expresie paradigmatic care face instituționalitatea vieții sociale în general, prin sistemele de credințe.

Astfel, există o relație de reciprocitate reciprocă între tărâmul sacrului și tărâmul socialului. În această linie, este posibil să interpretăm această relație ca fundament a ceea ce a subliniat Durkheim sub categorie a faptului social —deși există distanțe între abordarea autorului în fiecare dintre aceste lucrări— și, în acest în sens, ar fi o legătură care prefigurează reprezentările și acțiunile membrilor din cadrul grupului Social.

Bibliografie

Vázquez Gutierrez, J. P. (2012). Concepția faptului social la Durkheim: de la realitatea materială la lumea reprezentărilor colective. Politică și societate, Vol. 49, (2), p. 331-351.