Definiția Will to Power

Acestea sunt forțe care se intersectează, generând fie o creștere a celor vii, fie o stagnare. Astfel, voința de putere operează succesiv prin modelarea și dezintegrarea cifre a ceea ce există. În cazul ființei umane, voința de putere se manifestă ca a atitudine jucăuș și creativ transevaluare al valorile morale — adică a producerii continue de noi sensuri — care, pentru Nietzsche, întruchipa decadența gând de vest.

Voința de putere ca interpretare

Din punct de vedere nietzschean, voinţa de putere apare legată de circulaţie

, dar nu ca urmare a unei cauze externe, ci imanente. În acest sens, pentru filosof, nu există lucruri mișcate de forțe exterioare, ci câmpuri ale tensiune în cadrul căreia se configurează relaţii de putere care dau, ca urmare, diferite evenimente. Toată voința implică o dorință de putere, astfel încât să nu existe putere, ci forțe dinamice în continuă schimbare. În acest sens, realitatea este în continuă evoluție și, în fața acestuia, operează voința de putere creând interpretări despre lume, care sunt în dispută cu alte posibile interpretări. Avem nevoie, pentru viața practică, de interpretări care să ne permită să dăm o ordine provizorie evoluției constante a realității. Astfel de interpretări sunt legate de altele în ceea ce privește forțele în litigiu. Ca urmare, pentru Nietzsche, există o relație inseparabilă între voința de putere, interpretare (sau perspectivism) și adevăr, în măsura în care acesta din urmă este înțeles ca o ordine provizorie prin care realitatea este înțeleasă dintr-un anumit punct de vedere în dispută cu alte interpretări posibile, din alte perspective. Voința de putere este așadar cea care ne permite să dăm o valoare lumii prin interpretările noastre.

Viață și voință de putere

Voința de putere este ceea ce se află la baza a ceea ce există, ca principiu dinamic imanent - adică nu ca un putere fundamentale subiacente, în maniera unui adevăr ultim, dar ca forță motrice cufundată în materie care, la rândul ei, îi dă sens; deci nu ar consta nici dintr-o forta fizica si nici dintr-o forta psihica. În acest sens, este ceea ce determină relațiile dintre stabilitate și creștere, înțeles ca conservare a vointei de putere si respectiv a cresterii puterii.

Voința de putere, referindu-se la viață, este asociată cu creșterea și extinderea acesteia. Viața, din perspectiva nietzscheană, nu constituie o esență metafizică universal — așa cum au afirmat curentele vitaliste —, adică nu este definit ca un fundament ultim, ci este un caz specific al voinței de putere. Astfel, viața este o producție continuă de moduri de viață — și anume, de forme a ceea ce există, fără un fundament ultim — străbătute de un cadru social, politic și economic. Când voința de putere, în loc să extindă viața, o păstrează, ea devine o voință de putere bolnavă, care tinde spre decadență.

Această teză, împreună cu noțiunea de ultraman înțeles ca un „supraom”, l-a costat pe filosof însușirea ideilor sale ca parte a ideologiei național-socialismului. Cu toate acestea, trebuie menționat că noțiunea de voință de putere legată de expansiunea vitalului nu se referă în niciun caz la expansiunea teritorială, așa cum a propus cel de-al treilea Reich, al cărui omolog a fost moartea a milioane de ființe oameni. Cadrul conceptual nietzschean, dimpotrivă, se referă la o praxis vitală care reafirmă viața și, în acest în sens, creează permanent noi forme, spre deosebire de reafirmarea morții (cum a fost realizată de cel nazism).