Definiția industriei culturale

Proiectul ambilor filozofi aparținând școala din Frankfurt, a fost traversată de o critică puternică a modernității filosofice, în contextul unei adânciri a dezvoltării capitaliste. Noțiunea de industrie culturală, în acest sens, se referă la modul în care cultura, sub spus sistem economic, devine o industrie guvernată de aceleași legi ca și producția de bunuri orientată spre consum de masă.

La rândul său, critica culturii în cadrul capitalism

avansat este străbătut și de experiența ascensiunii la nazism si de urgență a totalitarismului european: tendințele totalitare, care puseseră în mișcare exterminarea sistematică a ființelor umane, au explicat eșecul proiectului iluminist. În acest fel, ceea ce Occidentul prezentase drept cultura celei mai înalte civilizații, spre deosebire de barbarie, era, în adevăr, barbar.

Presupunând un caracter industrial, producția culturală – muzicală, editorială și cinematografică – se articulează sub mari agentii sau monopoluri care, la randul lor, sunt asociate cu alte companii mari, formand un mare utilaj economic. Beneficiul economic este cel care determină în cele din urmă orientarea culturii de masă. Drept urmare, bunurile culturale nu mai sunt produse de natură artistică, ci doar mărfuri. În acest sens, ele sunt complet contradictorii în ceea ce privește funcția socială a artei, marcată de autonomia acesteia.

Rolul culturii în societățile industriale

Devenind produse comercializabile pe piață, bunurile culturale se transformă radical în esența lor. De aceea, dat fiind modul în care se supun logicii pieţei, schimbul lor mercantil efectiv nu mai este necesar; dar, chiar dacă accesul său este liber — ca, de exemplu, în cazul difuzării radiofonice a muzicii —, distribuirea sa este supusă finanţare acordate de aparate publicitare. Cu alte cuvinte, dacă acele produse pot fi distribuite gratuit, este pentru că sunt finanțate prin publicitate, care stă la baza tuturor activităților industriale. În acest fel, ceea ce se vinde nu este neapărat produsul cultural, el este însă supus logicii comerciale care face posibil consumul său în masă prin intermediul aparatului publicitar.

Pe de altă parte, prin pierderea caracterului autonom al artei în traducerea ei ca industrie culturală, sa funcția socială este și ea modificată, astfel încât cultura devine un revers al muncii mecanizat. Adică, sfera agrementului, în termenii industriei culturale, are funcția de a îndoctrina masele prin distracție, dar nu de emancipare a acestora. Produsele culturale, guvernate de tehnologia industrială posibilă de monopoluri, precum bunuri de consum, devin obiecte alienante, funcționale logicii sferei de a lucrat; deoarece potenţialul său estetic şi capacitatea sa de divertisment sunt folosite pentru reproducere masa ideologiei capitaliste.

Ca rezultat al industrializare de cultură, bunurile culturale sunt standardizate după criteriile marketing, păstrând a diversitate numai aparente, al căror obiectiv este satisfacerea diferitelor grupuri de consumatori. Producția de astfel de bunuri se realizează în serie, pe baza unui model standard care este replicat masiv mecanic, în așa fel încât, chiar și atunci când pare să existe o mare diversitate pe piață, ceea ce stă la baza acesteia este reproducerea aceluiași Format destinat fiecarui tip de consumator, in functie de diferitele lor interese.

Apoi, posibilitatea de a alege între diferite opțiuni este, pentru autori, o iluzie care oferă privitorul un grad mai mare de satisfacție și, astfel, îl ține supus însăși logicii consumului.

Bibliografie

Linares, Y. b. (2010). Școala de la Frankfurt și conceptul de industrie culturală. Instrumente de citire și chei. Jurnalul Venezuelan de Economie și Științe Sociale, 16(3), 55-71.