Concept în definiția ABC

lilen gomez | iulie 2022
Profesor în Filosofie

Originea istorică a tragediei grecești

Tragedia, ca gen artistic, își are originea în Atena în jurul secolului al VI-lea î.Hr. C., atingând punctul său de cea mai mare splendoare în secolul V î.Hr. C., de la care începe declinul său. Este o expresie care se dezvoltă în contextul poliţişti, oraș, odată consolidate anumite condiții materiale.

Pe de o parte, pe plan civic-religios, viața publică ateniană a cunoscut a climat libertate și autonomie, care se exprima într-un mod festiv. Acest sentiment de festivitate era legat de o relație de familiaritate cu zeii: viața religioasă nu era a constituit o sferă separată de viața publică, profană, dar a existat o legătură imediată între cele două. De la încorporarea figurii lui Dionis la panteon, Atena face loc oferirii de petreceri de sărbătoare pentru a-i venera; în aşa fel încât, în sărbătorile dionisiace, forţa de cult este înălţată ca element distinctiv al corpului civic atenian.

Pe de altă parte, pe plan poetico-discursiv, festivalurile introduc un element decisiv în desfăşurarea tragediei: noţiunea de dramă, susţinută de mimesis, adică de imitaţie.

În al treilea rând, sărbătorile dionisiace deschid posibilitatea unui spațiu de întâlnire civică, care va fi condiția dezvoltării teatru, ca spațiu în care indivizii se adună pentru a contempla ceva. Astfel, concurența acestor trei condiții — simțul festivității, elementul poetic al mimesisului și infrastructură teatrală — este punctul de plecare propice pentru dezvoltarea tragediei grecești.

Structura tragediei grecești

Structura dramatică a tragediei prezintă elemente diferite: începe cu un prolog, în care un rezumat al intrigii lucrării, arătând trecutul eroului tragic —care îl joacă—, până la a ajunge la Prezent.

Apoi, continuă cântarea corului (párodos), care dă naștere episoadelor din care se articulează intriga, reprezentată de actori. Corul dialoghează pe parcursul spectacolului cu personajele, exprimându-și gândurile și intervine între fiecare episod pentru a stabili cursul dramatic de acţiune, prin intermediul unor idei de o filozofică şi morală. Corul și eroul alternează între cântat și recitat, expunând astfel dezbaterea în fața unei anumite probleme conflictuale (agon), precum transgresarea unei regulă, răzbunare, dreptate etc. În cele din urmă, tragedia se încheie cu exodul (exodul), după ultimul episod, în care eroul devine conștient de propria sa responsabilitate despre evenimentele anterioare.

Eschil, Sofocle și Euripide au fost autori recunoscuți ca referenți ai genului tragic grecesc, de-a lungul istoriei. Dintre cele mai paradigmatice lucrări tragice, putem aminti pe Prometeu Legat, de Eschil; Antigona și Oedip Regele, de Sofocle; sau Medeea, de Euripide.

Funcția socială a tragediei

În Poetica sa, Aristotel (384 î.Hr. c. - 322 î.Hr C.) subliniază funcţia „pedagogică” a tragediei, prin elementele de mimesis şi katharsis. Trăsătura formală caracteristică a tragediei este reprezentarea prin imitație (mimesis) a unei acțiuni care, prin compasiunea și teroarea pe care le trezește în privitor provoacă un sentiment de eliberare față de astfel de senzații (katharsis). Tragedia imită o acțiune —care este realizată de personaje—, a cărei plauzibilitate constă în faptul că succesiunea actelor este necesară din punct de vedere rațional, prin însăși structura ei. Pe măsură ce intriga progresează, se dezvăluie un rău care constă în rezultatul rațional al unei acțiuni necesar realizat de eroul tragic și pe care, inevitabil, ajunge să sufere primul persoană.

Suferința eroului îl conduce pe spectator la sentimentul de frică, prin identificarea cu el, că acest lucru i se va întâmpla în trup. O astfel de frică îl face să se milă de erou și, în consecință, să simtă dorința de a evita răul. Ceea ce se întâmplă, deci, este că odată cu această dorință are loc o transformare morală a spectatorului, care tinde spre corectează pasiunile care l-ar duce la o nenorocire ca cea pe care o observă în suferința eroului tragic.

Aici constă valoarea cathartică a tragediei, care se traduce într-o valoare practică și politică, deoarece provoacă o învăţare pentru viața în privitor. O astfel de învățare este posibilă doar având în vedere distanța estetică care separă spectatorul de actele imitate de tragedie, întrucât, dacă s-ar anula distanța contemplativă, catarsisul nu ar putea apărea, ci numai A senzaţie de frică.