Semnificația războiului din Kosovo

Alsina González
Jurnalistă de specialitate și cercetător

Butoiul de pulbere din Balcani a fost, de secole, scena a numeroase confruntări armate ai căror actori au fost atât localnici și puteri străine, acestea din urmă într-o regiune despre care, până a intrat în război, puțini știau: Kosovo.

Războiul din Kosovo dintre februarie 1998 și iunie 1999 a înfruntat armata iugoslavă cu milițiile pro-independență albaneze kosovare. Începând cu ianuarie 1999, conflictul ar include o forță militară NATO care a luptat ajutând partea albaneză kosovară.

Iugoslavia apărută din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prezidată de Tito, a menținut un echilibru precar între toate popoarele care alcătuiau statul, sub forma unor republici federate.

Prin concesii și represiuni, Tito a găsit o formulă echilibrată care masca și ascundea o realitate care a început să explodeze după moartea sa în 1980 și care a atins un punct fără întoarcere în iunie 1991 odată cu Declaratie de independenţă din Slovenia.

De aici au apărut o serie de conflicte, care au culminat cu războiul lung și sângeros din Bosnia.

Ca în toate republicile Iugoslaviei, unde sentimentele naționaliste crescuseră, Kosovo nu a făcut excepție.

La sfârșitul anilor 1980, Kosovo s-a bucurat de o oarecare autonomie, dar dorințele lui populatia de origine albaneză (majoritate) pentru a deveni a șaptea republică a federației. Acest lucru a dus la lor sentimente trebuia să ceară să facem un pas mai departe, spre independență.

După independența Croației și Bosniei, ciocnirile dintre milițienii albanezi kosovari neregulați, susținătorii independenței și Forțele de securitate sârbe erau în creștere, ceea ce a servit drept scuză pentru Slobodan Milosevic (președintele Serbiei) pentru a lichida autonomie.

Climatul de violență era în creștere, iar la mijlocul anilor 1990 Armata de Eliberare a Kosovo a întreprins o serie de acțiuni împotriva forțelor de securitate sârbe (poliție și armată).

Milițiile kosovare se hrăneau cu material de război din Albania.

Țara a fost un veritabil arsenal din cauza fricii pe care liderul ei comunist din timpul război rece, Enver Hoxha, a avut o invazie externă și o revoltă internă, așa că țara a fost extrem de militarizată. Și în haosul care a urmat prăbușirii regimului, o mare parte din aceste arme au dispărut.

Sau, mai degrabă, și-a schimbat „discret” mâinile. O parte a mers către gherilele albaneze din Kosovo. În plus, după fapt, s-a zvonit că Armata de Eliberare a Kosovo a primit pregătire militară și sprijin din partea Statelor Unite și a Regatului Unit, deși acest lucru nu a putut fi demonstrat de necontestat.

În 1997, gherilele albaneze kosovari și-au intensificat ofensiva împotriva forțelor de securitate iugoslave și chiar s-au răzbunat pe populația civilă.

Aceasta a motivat condamnarea internațională și a sporit acțiunile ambelor părți prin „logica” -care, în cazul de față, lipsește în mod paradoxal toată logica- a acțiunii-reacției.

În acest moment (și în lunile următoare), ca în orice conflict armat, ambele părți sunt vinovate de crime de război odioase, comise atât împotriva combatanților, cât și împotriva civililor.

La 23 septembrie 1998, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite votează o rezoluție (1199) care își arată îngrijorarea față de situația din regiune.

Doar o zi mai târziu, NATO a emis o alertă pentru a-și pregăti trupele pentru o eventuală intervenție. Cu doar câteva săptămâni mai devreme, președintele SUA la acea vreme, Bill Clinton, declarase că nu vor exista trupe terestre americane pe teren.

Totul arăta către o intervenție exclusiv aeriană, așa cum urma să fie efectuată ulterior, dar la momentul respectiv era ceva foarte nou.

Interesele conflictului din Kosovo au mers dincolo de ochiul liber; Rusia, un aliat tradițional al Serbiei, a susținut-o pe aceasta din urmă, iar în opoziție, Statele Unite, albanezii kosovari.

La 15 octombrie 1998, a fost semnat de ambele părți un încetare a focului, care va fi încălcat și de ambele și s-ar rupe definitiv în decembrie același an, dar a lăsat o fereastră scurtă de timp pentru intrarea observatorilor forțe internaționale din țară, care, totuși, au jucat un rol irelevant dacă nu pentru a oferi NATO și SUA o scuză pentru intervenţie.

Descoperirea masacrului Račak, în care 45 de albanezi kosovari au fost uciși și de care Slobodan Milosevic a fost acuzat la procesul său la Curtea Penală Internațională, deși a fost ulterior pusă sub semnul întrebării, a fost declanșatorul unei intervenții mai mari a NATO, care a convocat toate părțile la conferința Rambouillet.

Efortul de a ajunge la o pace convenită a eșuat, deoarece a pus pe frânghie integritatea teritorială a Iugoslaviei, cerând intrarea o forță de interpunere a NATO pentru a proteja o largă autonomie kosovară, dând efectiv regiunii independență de facto.

Acordul a fost respins de Serbia, ducând la o campanie de bombardare a NATO împotriva Iugoslaviei, care a durat între 24 martie și 10 iunie 1999.

În cele din urmă, cel guvern Iugoslavia s-a predat, cedând presiunii internaționale. Kosovo a obținut o independență controversată pe care, până astăzi, nu toate țările au recunoscut-o (un exemplu este Spania, de teamă că precedentul unei independențe declarate unilateral poate facilita într-o zi recunoașterea Cataloniei de către alte ţări).

Concluzia la nivel militar a fost că un război convențional poate fi câștigat doar prin intervenția aeriană.