Exemplu de jurnalism: critică jurnalistică

Este obișnuit ca oamenii cu puțină cultură să creadă că a critica este doar să arate calitățile negative ale ceva. Criticile la obiceiuri, politică, sport, religie etc. sunt dese. Nu putea fi mai departe de adevăr.
A critica nu înseamnă a cenzura sau a lăuda. A critica înseamnă a judeca, oferind motive pentru care ceva este considerat bun sau rău. Nu este suficient să diferim de ceea ce este criticat, trebuie aduse argumente convingătoare. Oricine spune că îi plac sau nu cele mai recente știri pe care le-au citit.
Foarte puțini, criticii adevărați, își susțin în mod rezonabil opiniile.
Criticul, pentru a fi demn de acest nume, trebuie:
a) Raportați obiectiv, nu modificați creațiile altora și interpretați-le fidel.
b) Arătați-vă părerile, nu riscați judecăți necugetate care nu pot fi susținute. Susțineți orice reclamație.
c) Judecă cu greutate și dreptate, neacceptând criterii parțiale și subiective. Accentuați pozitivul și reprovați negativul, de oriunde ar proveni.
d) Scrieți cu agilitate, precizie și claritate, nu pretindeți că impresionați cu fraze pedante care îngreunează înțelegerea. Încercați, pe cât posibil, să comunicați eficient cu cel mai mare număr de cititori.

Critica este literară atunci când vine vorba de noutăți bibliografice; artistic, dacă vorbește despre expoziții de pictură, sculptură sau concerte muzicale; și teatrală sau cinematografică, atunci când se referă la spectacole publice.
Pentru Oscar Wilde, "criticul este în relație cu opera de artă pe care o critică, în aceeași stare ca și artist în ceea ce privește lumea vizibilă a formei și culorii sau lumea invizibilă a pasiunii și sentimentului. Este o creație în cadrul altei creații. Este înregistrarea propriului suflet. Pentru critic, cărțile au fost scrise și imaginile pictate. Se ocupă de artă, nu ca o expresie, ci ca o impresie. "
Voi ilustra, pentru a concretiza conceptele pe care tocmai le-am citat, diferitele critici:
Francisco Zendejas, la 8 decembrie 1974, în Excelsior, critică literară a operei Constituționalismul social mexican, de Jorge Sayeg Helú.
„Constituționalismul social mexican, vol. I, II și III, de Jorge Sayeg Helú, se ocupă cu studierea dezvoltării țării noastre chiar de la origini până la sfârșitul revoluției armate, care a fost proiectată în Constituția din 1917.
Un studiu de această natură este important, deoarece puțini sunt cei care, oferind istoriei Mexicului ceea ce este necesar abordarea juridico-socială care este necesară, au fost publicate până astăzi și, din câte știm, niciuna dintre ele nu se ocupă global. De asemenea, are virtutea de a fi, în același timp cu un studiu amplu al istoriei constituționale a Mexicului până la expediția încă în vigoare Carta fundamentală, o imagine colorată a aspectelor parțiale ale fiecăreia dintre cele mai relevante etape ale noastre poveste. Prin urmare, ni se pare că lectura ei va interesa nu numai specialistul în istoria juridică, ci și cititorul comun, care va fi emoționat de multe dintre pasajele sale.
Care sau care au fost motivele care i-au determinat pe Hidalgo și Morelos să lanseze mexicanii în războiul de independență? De ce, în inițierea sa, mai mult decât o mișcare politică care tinde să ne despartă material de Spania, și-a asumat caracterul unei adevărate revoluții sociale? De ce epoca centralistă poate fi considerată bine o etapă a anarhiei? Cum a reușit Juárez, pe baza Constituției din 1857, să consolideze naționalitatea mexicană? Care a fost pro și contra etapei prezidate de Porfirio Díaz? De ce Revoluția noastră, în prima sa fază, a avut o conținut predominant politic și abia mai târziu s-a manifestat în dimensiunea sa politică și socială autentică ...
La aceste întrebări, ni se pare, lucrarea lui Sayeg Helú răspunde... "
Un exemplu de critică artistică teatrală îl găsesc în ceea ce scrie Antonio López Chavira despre piesa „Două naufragii după pește”, care a apărut pe 4 decembrie 1974 în Excelsior:
Inițial, această piesă de André Roussin - intitulată „Coliba mică” - a fost o comedie destul de amuzantă ale cărei intenții, participante la un feminism incipient, au devenit populare datorită versiunii filmului cu Ava Gardner Hollywood.
Acum, prezentat în Mexic cu numele de „Două naufragii după pește”, a devenit o încercare de a face ceva care se preface că se dă drept „vodevil de familie” și care nici măcar nu atinge nivelul calitativ al unei glume mașină-dar. Deși ideea înființării ei în Mexic ar fi putut produce cel puțin un experiment interesant (datorită tratamentului său asupra adulterului), direcția lui Alberto Rojas, care este sugerată în această montare, și-a anulat complet efectele și chiar caracterul de piesă teatral.
Într-o etapă atât de mică, precum cea a Teatio de la República, stabilită de cei bine realizați, dar spectaculoasă, scenografie de Hugo Maclas, mișcarea scenică este redusă la un monoton și minim expresie. Lipsa de naturalețe în atitudini și dialoguri, precum și spectacole rigide și schematice, provoacă în audiență o plictiseală aproape comparabilă cu cea pe care protagoniștii demonstrează, scurt întrerupți de comentariile la timp ale lui Evita Muñoz „Chachita”, care face imposibilul pentru a scoate compania pe linia de plutire, degeaba.
Alfonso Zayas și Alberto Rojas, în rolurile de soț și iubit, sunt complet lipsiți de grație și dor de o serie umoristică care ar fi putut salva răul interpretărilor lor. Jorge Ortiz de Pinedo, în personajul său de naufragiat canibal-bucătar-Veracruz, păstrează laborios ilogicalitatea lui caracter, prefabricat în așa fel încât să se încadreze perfect în seria de adaptări la textul original, elaborate prin intermediul glume uzate și o mentalitate aproape birocratică din cauza lipsei sale de spirit, care au transformat „Mica Cabană” în această nesustenabilă rahat. "
García Riera ne oferă un exemplu excelent de critică de film.
O transcriu mai jos pe cea pe care a scris-o despre filmul Ludwig de Luchino Visconti, care a apărut în Excelsior pe 4 decembrie 1974.
„De parcă nenorocirile care s-au abătut asupra monarhului bavarez din secolul al XIX-lea, a căror poveste o spune Luchino Visconti, nu ar fi fost suficiente într-un film somptuos, frumos și curios, iată, a fost expus la spectacol sub titlul Pasiunea unui Rege. Sincer, mi se pare corect să uit de noua fantezie a distribuitorilor și să păstrez titlul original bun al filmului, care este pur și simplu al lui Ludwig.
Reținerea lui Visconti, pe care unii l-ar fi putut lua pentru răceală, poate fi un rezultat paradoxal, ca în atâtea cazuri, al sentimentului de afinitate. Împăratul regelui Ludovic al Bavariei. care voia să guverneze în favoarea spiritului, a artei și cu spatele la cerințele politice și sociale din vremea sa, care ura München, capitala sa și a preferat să trăiască în castelele nebune construite de el însuși, era de o linie prea recunoscută pentru regizorul Senso și II Gattopardo. Visconti a fost unul dintre cei mai buni cronicari ai secolului al XIX-lea în cinematografie, pentru înțelegerea clară a ciocnirii dintre spiritul romantic și dezvoltarea istoriei europene. Viziunea acelei coliziuni dramatice care a dat substanță dialectică atâtea personaje viscontiene este atenuată în Ludwig prin simplul fapt: dacă camera urmărește insistent față de un rege dezechilibrat (nevrotic, am spune acum), pe moarte și estet (sublimator, s-ar spune acum), puțin sau aproape niciun semn al timpului, al mediului social cu care s-a ciocnit.
Ne întrebăm dacă Visconti nu a avut modestia să se împiedice să vadă mai mult din contextul în care Ludwig a acționat decât regele însuși. De aceea a vorbit despre afinitate: în așa fel a manifestat dragostea cineastului pentru personajul său, că explică refuzul ei de a-l ridiculiza prin simplul contrast cu lumea reală de care era atât de străin. monarh. Ceea ce ne spune filmul - și ne spune într-un mod foarte just și inspirat - este că Ludwig a trăit doar într-o lume, în lumea obsesiilor sale, aproape total separată de cealaltă. Că un om capabil să se mențină în acest tip de mediu intrauterin a fost în același timp un rege, prin simplă șansă dinastică, dă suficientă măsură a tragediei sale. (În rest, este clar semnificativ, în această ordine, că Ludwig l-a admirat profund pe Wagner și, în același timp, nu a putut suporta să vadă în compozitor pentru o persoană de carne și sânge și că același lucru i s-a întâmplat cu prințesa Sofia, cu Elisabeta Austriei sau cu un actor, așa cum se poate vedea în bandă de susținere.)
Pasiunea unui rege (Ludwig), film italian, în culori de Luchino Visconti, despre un argument al său, de Enrico Medioli și de Suso Cecchi d'Amico, cu Helmut Berger, Romy Schneider, Trevor Howard, Silvana Mangano, Gert Frobe. (Ugo Santalucía. 1972. V