Concept în definiție ABC

Celții de sus, iberii de dedesubt și, ca urmare a întâlnirii lor la mijloc, celtiberienii. Pe scurt, aceasta este esența modului în care istoriografie Spaniolii unei întregi epoci i-au definit pe celtiberieni.

Cultura celtiberiană s-a dezvoltat în partea de nord-est a Peninsulei Iberice din secolul al XIII-lea î.Hr. C, rezultatul pătrunderii popoarelor celtice din nordul Europei în peninsulă și al întâlnirii lor cu cultura iberică, tipică zonei.

Nu putem vorbi de o zonă specifică, cu granițe delimitate, datorată în mare parte lipsei de surse istorice și naturii difuze a delimitării unei fuziuni culturale.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că celtiberienii nu sunt tocmai unul sau altul, adică la fel de buni mix au componente culturale ale ambelor grupuri, dar fără a putea fi omologate pe deplin cu unul sau cu alții.

Originea celtiberienilor este difuză; ipoteza cea mai larg acceptată este că fuziunea culturală a avut loc din cauza invaziilor celtice din nordul lanțului muntos Pirinei.

Așa cum s-ar întâmpla cu alte migrații, presupunerea este că triburile care au emigrat au fost „împinse” de altele care, la rândul lor, au coborât din nordul continent căutând spații cu o vreme mai plăcut și un pământ mai fertil.

Triburile germanice din Scandinavia și nordul a ceea ce este acum Germania, pun presiune și asupra triburilor celtice care, la rândul lor, au fost forțați (pentru că au fost evacuați din pământurile lor inițiale) să preseze alte triburi, provocând intrarea în Peninsula Iberică.

Populațiile iberice originare din peninsulă au fost încolțite pe coasta de est și sud, în timp ce vestul, nordul și cea mai mare parte a centrului peninsulei, au rămas în mâinile popoarelor Celți.

Cu toate acestea, o altă teorie apără formarea in situ a culturii celtice, în același timp cu cultura iberică.

Ambele popoare, de tradiții și diferite limbi, ar fi coexistat în pace (cu confruntările sale inevitabile, la fel ca toți vecinii de - a lungul istoriei, dar fără ca acest lucru să implice o invazie), cu fuziunea deja cunoscută în zona de frontieră delimitat.

Cultura celtiberiană are propriile sale caracteristici, deși comună nu numai celor două culturi care o originează, ci și împărtășită cu alte culturi.

Acesta este cazul incinerării pentru înmormântarea decedatului, așezări mici în zone de mare altitudine, astfel încât să poată fi ușor apărate în caz de atac și case dreptunghiulare, în general de o singură stau.

La fel ca alte culturi, nu este static, dar se mută datorită propriei dinamici sau datorită influențelor directe și indirecte pe care le primește de la alte culturi. Acesta este cazul așezărilor, care vor crește ca mărime în timp.

Putem distinge trei perioade: celtiberiană veche, plină și târzie.

Cea veche este etapa de formare și consolidare, în timp ce cea completă corespunde epocii celei mai mari străluciri a acestei culturi, ale cărei trăsături culturale deja sunt consolidate, în timp ce vechiul celtiberian corespunde perioadei de decadență care duce la dispariția sa, din cauza unor cauze externe acestora popoare.

Începutul sfârșitului celtiberienilor a venit odată cu romanii, între secolele II și I î.Hr. C.

Lungul proces de romanizare, acceptat de nativi de bunăvoie în unele cazuri, iar în altele de către forta, a înlocuit cultura locală cu cea romană, cu influențe mai mult sau mai puține din cultura precedentă.

Acesta nu a fost un fenomen exclusiv al Peninsulei Iberice și al popoarelor sale, dar a avut loc în aproape toate părțile în care Imperiul Roman avea o prezență și într-un grad mai mare sau mai mic în funcție de secolele în care Roma era prezentă.

Peninsula Iberică, fiind una dintre scenele războaielor punice, a avut o prezență romană încă de la începuturi, fiind, prin urmare, o teritoriu foarte romanizat, deoarece cultura romană a avut mult timp să fie observată și să influențeze obiceiurile localnicilor.

Foto: Fotolia - Sergey Kamshylin

Teme celtiberiene