Definiția Socratic Ethics

Lilén Gomez | nov. 2021
Pregătirea filozofiei

Când ne referim la etica socratică, este necesar să subliniem mai întâi o importantă dificultate de caracter istorico-filologic și anume că nu cunoaștem direct nicio sursă textuală în care Socrate a lăsat a întruchipat al lui gând. Sursa principală prin care putem aborda filozofie Socratice sunt dialogurile lui Platon și, într-o măsură mai mică, opera aristotelică, precum și unele comedii ale lui Aristofan. Aceasta presupune o serie de controverse în jurul ideilor filosofului atenian și, chiar, despre propria sa existență istorică. De fapt, Socrate pe care îl cunoaștem este Socrate platonician, protagonistul majorității Dialogurilor, cu diverși interlocutori.

Chiar și cu complexitățile, sursele și interpretările sale disparate, imaginea lui Socrate a fost decisivă pentru cultura occidentală, în special pentru etica ei; căci, după Aristotel, el a fost primul care a luat definițiile lucrurilor morale ca obiect al gândirii sale (Aristotel,

Principiile pe care se desfășoară etica

Socrate pune, în centrul reflecției filozofice, nu universul și natura, ci omul însuși. În acest sens, întrebarea despre comportamentul moral al omului se constituie ca un aspect central al gândirii sale, guvernat de maxima delfică „cunoaște-te pe tine însuți”. Astfel, Socrate traduce ancheta pe physis spre o privire asupra eului interior. Cu asta circulaţieCeea ce se evidențiază este importanța filozofiei, nu ca o simplă cunoaștere de dragul ei, ci în sensul ei practic. Pentru Socrate, omul trebuia să-și dezvolte cunoștințele interioare, întrucât acea cercetare era cea care i-ar permite să-și orienteze modul de viață spre bine.

Etica socratică păstrează, în acest fel, o relație strânsă cu cunoașterea. Virtutea (areté) este un mod de înțelepciune și nimeni nu poate greși în mod voluntar; de vreme ce cei care păcătuiesc întotdeauna o fac din neștiință, atâta timp cât nu știu ce este bine. Acum, virtutea nu poate fi predată ca orice altă cunoaștere, deoarece este cunoaștere practică: cea descoperirea virtuților nu este o simplă operațiune intelectuală, ci necesită ca omul să devină conștient de ființa sa interior. În acest sens, înțelepciunea este legată de etică ca cale de eliberare spirituală. Principalele sale forme constau în dominarea sufletului asupra trupului; adaptarea vieții la ordinea teleologică a lumii; iar, la nivel politic, la subordonare de la stat la guvern a înțelepților.

Calea spre bine

Sarcina filozofiei este o sarcină strict umană, în măsura în care ființa umană este o ființă intermediară între animale, cufundate în ignoranță, și zei, a căror înțelepciune este absolută. Numai omul poate, deci, să dorească să știe; Prin urmare, cunoașterea se află în permanență într-o stare de oscilație. De aceea din virtutea socratică rezultă întotdeauna o cunoaștere imperfectă la care, tocmai din acest motiv, trebuie să se lucreze constant. Binele nu se impune fără dificultate, dar omul trebuie să se folosească de al lui libertate pentru a o realiza. Astfel, pentru Socrate, înțelepciunea presupune o luptă împotriva sinelui, recunoașterea propriei ignoranțe pentru a nu fi învins de ea.

Calea spre bine va fi, în același timp, calea spre fericire și Justiţie. În etica socratică se identifică fericirea și virtutea. Adevărata sursă a fericirii se găsește în suflet, în perfecțiunea lui. Orice altceva este un mijloc în acest scop, dar nu are valoare în sine. Treaba potrivită a omului este să atingă perfecțiunea spirituală, împotriva căreia, lăsându-se biruit Plăcerea - din plăcerile lumești, precum și din lux - duce la ignoranță și apoi în actorie gresit.

Bibliografie

MARTINEZ LORCA, A. (1980) „Etica lui Socrate și influența sa asupra gândirii occidentale”, în Revista Baética, 3, 317-334. Universitatea din Malaga.